Acest blog este inactiv pentru o perioadă de timp.

Căţeluşa Vitează

Am o căţeluşă pe care o cheamă Linda.
Îi place să latre de după gard la toţi nepoftiţii.
Este foarte vitează.
Însă atunci când vine cineva în curte se face dintr-o dată foarte cuminte şi uneori se ascunde.
Mă avertizează de fiecare dată când ceva nu este în regulă.
Seamănă cu o hienă dar este foarte frumoasa.
Este foarte iubitoare.

Câinii sunt cei mai buni prieteni ai omului!

Puterea Oglinzii

A fost odată un copil care nu avea încredere în oglinzi.
El credea că oglinzile înregistrează tot.
Aflase că oglinzile sunt porţi către alte lumi.
De aceea el le acoperea cu ceva atunci când vroia să se simtă în siguranţă.
El nu ştia că în casa lui exista într-adevăr o oglindă magică.
Într-o zi a uitat să acopere oglinda când a umblat pe furiş la borcanul cu gem.
Oglinda a înregistrat fapta lui.
Mama lui era o zână bună, dar el nu ştia asta.
După mulţi ani zâna cea bună a văzut fapta copilului ei în oglinda magică.
Copilul era deja bărbat în toată firea şi s-a ruşinat foarte tare de fapta lui.
Mama sa fiind o zână bună, îl iubea aşa de mult încât nu putea fi supărată pe el.
Toţi copiii fac multe prostioare şi uneori mai mult decât atât.
Copilul, devenit bărbat, i-a zis mamei sale:
"Mamă, nu este adevărat, eu nu sunt acela!
Am fost şi eu aşa, dar de atunci a trecut o eternitate, iar Oglinzile Adevărate te arată aşa cum eşti tu Acum, nu cum ai fost cândva!
Şi dacă vrei să ştii te invit să ne uităm în oglindă cu toată lumea să vezi că spun adevărul"
S-au uitat împreună în oglindă. Dar după cum se ştie oglinzile fermecate au taina lor şi nu funcţionează de faţă cu alte persoane, iar oglinda magică l-a arătat pe copil aşa cum este el Acum şi nu cum era cu mult timp în urmă.

Multă lume crede în puterea magică a oglinzilor.
Oglinda adevărată te arată întotdeauna aşa cum eşti tu ACUM.

Înţeleptul Fluture

A fost odată ca niciodată un Mare Înţelept.
După o zi lungă de lucru pentru Ţara lui, a venit momentul să meargă seara la culcare.
Noaptea a visat un vis tare frumos!
A visat că este Fluture şi zboară în Înălţimile Văzduhului.
A fost un vis foarte profund şi Adevărat.
Dimineaţa, Înţeleptul nostru s-a Trezit.
Dar a uitat cine Este.
De fapt nu mai ştia exact cine este:
Se tot gândea el aşa:
"Oare sunt un Om care a visat că este Fluture sau sunt un Fluture care acum visează că este Om?"

Badea Gheorghe şi copilu-so

Mére Badea Gheorghe într-o zâ la târg în satu' vecin.
Cum meré iăl aşa cu copilu-so pesthe ghial veghe o potcoávă.
"Mă copchile, ié tu potcoáva că o şi bună la şeva!"
"N-o iéu tată că mi-i greu!"
"Mă copchile, ie-o că ţ-o şi bună la şeva!"
Copchilu' n-o vrut s-o iéie.
O luat-o tată-so şâ or mers mai gheparche la târg.
La târg copchilu s-o uitat după jucărei şi tată-so ş-o văst ghe treburile lui.
Tată-so i-o vândut potcoáva la un ţâgan şâ o primit şeva bani pe ié.
Cu banii, tată-so o luat şiréşă, da nu i-o zâs la copchil.
Şâ cum meréu ei pe păşune cătă cas', copchilu o rămas în urmă şâ tată-so tăt lăsa să cadă câche o şireaşă.
Copchilu nu şchié că tată-so ţâpă şireşăle şâ era tare voios când găsé câche una.
Până s-o gătat păşuné s-o gătat şâ şiréşăle.
Copchilu era cu burta plină şâ tare mulţămit.
Când o ajuns acasă i-o zâs copchilu la mumă-sa: "Mamă atâté şiréşă am mâncat că o fost pi jos..."
Tată-so o mai scos un chil ghin straiţă şâ i-o mai dat.
Copchilu o zâs: "Nu mai îmi trăbă tată că am mâncat mulche pi drum."
Tată-so i-o zâs atunşi: "Vez mă copchile, şireşăle erau potcoáva aia şe n-ai vrut tu so iéi. Am vândut-o şâ ţ-am luat şireşă! Dac-o luai ghi jos îţ dăghém şireşăle înainche să mérem pe păşune şî nu che mai aplecai ghe doáuă suche ghe uări. Amu ai ghestule!"

Puterea Iubirii şi iubirea de Putere

A fost odată ca niciodată o împărăţie frumoasă pe o insulă mare în mijlocul unui ocean.
Această împărăţie se numea adică Împărăţia Atlanţilor.
În acea vreme oamenii aveau Puterile lui Dumnezeu.
Eu puteau să facă tot ceea ce doreau.
Le plăcea tare mult să se joace cu puterile.
Tot jucându-se ei aşa, s-au plictisit să facă numai lucruri bune.
În loc să se iubească mai mult între ei au început să-şi iubească mai mult puterile.
Aşa că iubirea faţă de puterile lor a crescut şi a scăzut puterea iubirii faţă de aproapele lor.
După un timp iubirea de Putere a întrecut cu mult Puterea Iubirii.
Atlanţii au început să facă tot mai multe prostii.
Făceau farse magice vecinilor, trimiteau fiinţele astrale să facă rău celorlalţi pentru a se răzbuna şi multe alte asemenea fapte necugetate.
Împărăţia Atlanţilor a decăzut rău de tot.
A venit vremea când Dumnezeu nu a mai suportat asemenea nelegiuiri.
O mică parte din atlanţi - Atlanţii Albi - au rămas totuşi fideli Iubirii.
Dumnezeu le-a spus Atlanţilor Albi să urce în corăbii şi să părăsească Împărăţia Atlanţilor pentru că Balanţa Justiţiei Divine a hotărât ca Ţara Atlanţilor să nu mai fie.
Împărăţia Atlanţilor a dispărut sub apele Oceanului.
Dumnezeu le-a zis Atlanţilor Albi că le va lăsa doar o singură putere - Cunoaşterea, însă le va lua celelalte Puteri pentru a nu mai repeta prostiile fraţilor lor.
Le-a zis de asemenea să păstreze secretele Cunoaşterii
Atlanţii Albi au ajuns în diferite părţi ale Pământului, iar Cunoaşterea lor a pătruns în India, Babilon, Egipt, China, Grecia şi America Centrală.
Dumnezeu le-a zis:
"Voi ascunde Puterile pentru ca voi să nu le mai puteţi folosi.
Voi alege un loc unde să le găsiţi doar atunci când veţi merita!"

A trecut timpul, oamenii aveau bine ferecată Cunoaşterea în marile temple.
Însă de multe ori o interpretau greşit iar interpretările greşite provocau războaie şi mari distrugeri.
A trecut timpul, însă oamenii aveau în suflet mai aprinsă ca oricând Iubirea de Putere şi de aceea doreau să găsească neapărat Puterile pe care le-a ascuns Dumnezeu.
Având Cunoaşterea, au început să facă tot felul de descoperiri şi invenţii care, credeau ei îi vor conduce spre Puterile pe care le-a ascuns Dumnezeu.
Au inventat submarinul şi au căutat Puterile pe fundul Oceanului, însă nu erau acolo.
Au inventat avionul şi naveta spaţială, însă nu erau nici în nori, nici în Cosmos...
Au inventat microscopul, însă nu le-au găsit nici în structura atomului.
Au ajuns pe Everest, însă nu erau nici acolo...
Dumnezeu a ascuns Puterile în Inimile oamenilor.
Doar atunci când Puterea Iubirii din Inima lor va fi mai mare decât iubirea faţă de acele Puteri, oamenii să le poată folosi.
"Când Puterea Iubirii va învinge Iubirea de Putere lumea va cunoaşte Pacea!" (J. Hendrix)

Dăruirea

Sufletul care vrea ca Dumnezeu
Să i se dăruie cu totul
Trebuie să dăruiască tot,
Fără a-şi păstra nimic pentru sine.
Stă în firea spiritelor alese,
A sufletelor generoase,
A inimilor darnice
Să dea înainte de a primi,
Până la dăruirea de sine,
Căci pentru ele este mai grea povara
De a-şi aparţine lor însele
Decât de a fi supuse altora.
Într-adevăr, mai mult aparţinem
Acestui Bine Infinit
Decât ne aparţinem nouă.

Sfântul Ioan al Crucii

Din cartea "Daruri pentru Viaţă" - Simona Trandafir, editura Kamala - Colecţia Ghid Spiritual 2007

Nu contează cine am fost, contează cine suntem acum!
Fiecare sfânt are un trecut şi fiecare păcătos are un viitor.

Un copil neatent la ora de religie

Într-o zi doamna învăţătoare le-a cerut copiilor să deseneze Sfânta Treime aşa cum şi-au imaginat-o ei.
Unul dintre copilaşi a prins doar frânturi la ora de religie.
A desenat foarte frumos, însă desenul lui era ciudat.
A venit doamna învăţătoare şi s-a uitat la desenul lui: era un avion care zbura printre nori, iar în cabina de pilotaj erau patru persoane.
Mirată, l-a întrebat pe copilaş de ce a desenat aşa şi cine sunt cele patru persoane.
Copilul a dat următoarea explicaţie în naivitatea lui: "Doamna învăţătoare, cele patru persoane sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, împreună cu Ponţiu Pilot" (copilaşul a înţeles în loc de Pilat - Pilot).
"Cine conduce avionul!?" întreabă învăţătoarea.
Copilul răspunde "Ponţiu Pilot îl conduce, iar Dumnezeu veghează ca acum să nu se mai spele pe mâini în timp ce conduce avionul!".

Totul se face sub directa îndrumare a lui Dumnezeu, care este în permanentă legătură cu noi şi care vegheaza ca fiecare dintre noi să-şi facă datoria cum trebuie!

Aeronava aflată în dificultate

O aeronavă cu câteva sute de pasageri zbura deasupra oceanului.
După un timp a intrat într-o zonă unde era un uragan.
Controlorii de trafic au avertizat echipajul să folosească alte culoare aeriene.
Informaţiile primite de echipaj au fost înţelese greşit din cauza perturbaţiilor electromagnetice create de fulegere.
Totuşi parţial mesajul a fost înţeles iar aeronava şi-a schimbat direcţia şi a ajuns într-o zonă de la marginea uraganului.
S-a produs fenomenul de givraj (adică s-a picăturile de ploaie s-au transformat în gheaţă pe aripile şi botul avionului), iar portanţa a început să scadă.
Aeronava a intrat în nori de furtună.
Bruiajul era mult mai mare.
S-a întrerupt legătura cu turnul de control.
Singura speranţă a pasagerilor era echipajul bine pregătit.
Aeronava a început să piardă din înălţime.
Era o aeronavă mare, iar echipajul era internaţional format din: pilot, copilot, pilot de rezervă, doi mecanici, un navigator şi şase însoţitori de bord (stewarzi şi stewardese).
Pasagerii erau totuşi liniştiţi pentru că însoţitorii de bord îşi cunoşteau bine meseria.
Aeronava îşi continua drumul, cu toate trepidaţiile provocate de furtună.
De câteva ori s-a produs fenomenul de gol de aer (numit fenomen de forfecare - adică de la un curent de aer ascensional aeronava a trecut brusc într-un curent de aer care cobora).
Pasagerii s-au speriat, dar nu era nici un pericol: piloţii îşi cunoşteau bine meseria.
Nu se vedea nimic pe hublouri, însă totul era în regulă pentru că navigatorul de bord ştia coordonatele şi direcţia.
Aeronava a rămas cu trei motoare din patru, însă totul era în regulă pentru că mecanicii de bord ştiau ce au de făcut.
Pilotul de rezervă putea să se odihnească liniştit până când îi venea rândul să treacă la manşă.
A durat mult timp până avionul a ieşit din zona cu turbulenţe, însă totul a decurs normal fără incidente.
Pasagerii au fost puţin speriaţi, însă au fost pe mâini bune. Aeonava a aterizat pe direcţia pistei 070 (asta înseamnă 70 grade faţă de indicatorul nord al busolei).
Vă rog să urmăriţi National Geografic Channel şi veţi vedea că am dreptate.

Fiecare dintre noi avem o misiune în viaţă şi trebuie să o conştientizăm şi să tindem spre desăvârşirea profesiei noastre pentru a ne putea îndeplini misiunea cu maximă exactitate. Dumnezeu ne ajută dacă ne ajutăm singuri!

Iubirea şi râsul

"Oamenii caută fericirea în exterior, pentru că au pierdut ceea ce aveau în interior!"
(copilul Flavio)

"...Şi mai ales ajungem la esenţa vieţii; ajungem la ceea ce este cu adevărat important şi real şi ceea ce oglindesc copiii noştri: iubirea şi râsul!
Asta aduc cu ei copiii noştri, toţi copiii, indiferent de rasă, de religie, indiferent dacă sunt băieţi sau fete, dacă sunt bogaţi sau săraci, dacă sunt prostuţi sau inteligenţi, asta aduc cu ei din lumea de dincolo pentru a ne crea amintiri frumoase pe care să le păstrăm: râsul şi iubirea! Trebuie să luăm exemplu de la ei!"

Copiii mileniului III, Editura Antet XX Press (Titlul original "Die Kinder des Neuen Jahrtausends" - AMA DEUS Verlag - 2001)

Singurătate

"Ne-am învăţat aşa, să ne fie frică de singurătate. Toată educaţia noastră e făcută din aceeaşi groază de singurătate. Suntem crescuţi pentru a trăi între oameni, şi am putea trăi atât de bine singuri... Cadrele sociale, şcoala, legile, prejudecăţile - toate ne încarcerează spiritul. Vor să ne facă gregari. Se cheltuiesc să perfecteze ceea ce avem mai prost în noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.
Numai Mântuitorul a ştiut că destinul nostru era de a fi singuri - şi de aceea mântuirea Lui vine prin conştiinţă, şi nu prin turmă."

Constantin Noica

Solitudine

Caracteristicile unei păsări solitare sunt cinci:
Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi;
A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna din semenele ei;
A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului;
A patra, că nu are o culoare definită;
A cincea, că ea cântă foarte duios.

Sfântul Ioan al Crucii

Fârtate şi Nefârtate

Fârtate îi fârtate şi cu Nafârtate, da' Nefârtate nu-i fârtate cu Fârtate.

Omul bun şi fluturele

Un om bun la suflet se străduia să-i ajute pe toţi, uneori chiar atunci când nu aveau nevoie.
Odată a văzut un cocon din care un fluture încerca să iasă.
Fluturele se lupta din răsputeri să iasă şi nu izbutea.
Omul cel bun şi-a zis: "Trebuie să-l ajut pe fluture să iasă!
Va rămâne captiv acolo în coconul lui dacă nu-l ajut!"
Omul a rupt pereţii coconului şi a eliberat fluturele.
Fluturele şi-a desfăcut aripile... dar nu a putut zbura...
Aripile îi erau mult prea fragede...
Era nevoie de lupta cu coconul pentru ca aripile fluturelui să se facă puternice.
Ar fi trebuit să iasă singur, să se lupte singur cu coconul său...
Fluturele nu a mai putut zbura niciodată şi a murit.

Binele făcut cu forţa nu este bine!
Fluturele are nevoie de lupta cu coconul pentru a putea zbura...
Coconul este egoul.

Fragment din "Cartea Naturii"

Paragraf din capitolul "Misterele şi frumuseţile Nopţii".
Personaje: un cioban, o haită de lupi, o turmă de oi, câini, un urs, trei cloţani şi un bubuşoi.
Ciobanul povesteşte:

"Într-o nopte m-am trezât că era mare hărmălaie în stână.
O vint lupii să fure uăi.
Cânii lătrau, lupii urlau şâ uăile behăieu.
Am lăsat cânii legaţ şâ n-o putut să apere stâna cum trăbă.
Am luat bâta şâ am sărit la lupi.
Lupii o lăsat uăile şâ s-o luat după mine.
Io am fujit ghe ei şâ am căst în râpă.
Dumnezo m-o ajutat să mă prind de o cracă subţâre.
Craca era tare subţâre şâ mă miram cum ghe mă ţâne.
Am vrut să urc da nu puchem că lupii erau deasupra me.
O început să cânte bubuşoiu.
M-am spăriet tare.
M-am uitat în jos ca să sar.
Râpa nu era adâncă, da' jos era un urs care mormăié.
Dacă sărém mă mânca ursu.
Dacă urcam mă mâncau lupii.
O trăbuit să stau aşa mult şâ bine.
No, amu m-am spăriét şâ mai tare: am văst c-o vint doi cloţani şâ o început să rodă craca di acol di unghe era agăţată.
Nu mai avém mult şâ cădém la urs.
Mă uit mai bine şâ şe văd? - un cloţan era negru şâ un cloţan era alb.
Amu era gata cu tătu'...
Nu mio mai fost frică nici o ţâră.
Cu sau fără frică tăt una.
Mă uit mai bine lângă cracă şâ văd două fraji.
Am zâs că dacă mor, să mai gust o dată din şeva bun.
Am gustat frajile şâ o fost ăl mai bun gust ghin viaţa mé.
Tare mă mir cum ghe n-am şchiut până amu că-s aşa ghe buñe.
Asta-i mâncaré lui Dumñezo.
Numa Iăl puché să mi-o gheie.
Tătă viaţa mé n-am mai gustat aşa şeva...
M-am trezât... am visat tăt... Domñe-ţ mulţam...
Cânii erau dazlegaţ şâ păzeu stâna...
Lupii urlau în pădure...
Uăile durméu...
Ursu nu era nicării...
Bubuşoiu cânta pe stână...
Da' o vint un cloţan la caş şâ l-am ţâpat diacolo..."
Dumnezo îi tare bun!"

Maestrul care mânca peşte

Undeva în India era un MAESTRU. Maestrul acesta îi învăţa pe discipolii săi să nu omoare animale, păsări, peşti sau vreo altă vietate care se deplasează conştient, care naşte pui vii sau se ouă.
Era un OM cu totul DEOSEBIT.
Într-o zi discipolii s-au înfiorat: MAESTRUL lor mânca peşte.
L-au întrebat "Cum este posibil ca tocmai TU să-ţi încalci propriile Legi şi propriile Principii?".
Maestrul nu a zis nimic: a adunat toate oasele de peşte, le-a aruncat în sus, iar când au căzut pe pământ erau deja peşti vii. MAESTRUL a luat peştii şi le-a dat drumul înapoi în apă.
Le-a zis discipolilor: "Doar atunci să mâncaţi şi voi peşte când veţi fi în stare să daţi VIAŢĂ celor morţi!"

Un vis

Am avut acest vis cu mulţi ani în urmă (poate 15)
Am ajuns la marginea unei prăpastii fără capăt
Eu nu i-am văzut capătul.
Continuarea drumului meu era dincolo de prăpastie.
Trebuia să trec dincolo.
Nu era cale de întoarcere.
Ştiam că trebuie să trec dincolo.
Pe cine am văzut în partea cealaltă a prăpastiei?
Am văzut un om bătrân îmbrăcat cu haine albe.
Avea părul alb, barbă şi mustaţă albă.
Radia iubire.
Aveam încredere totală în el.
Nu ştiu de ce!
L-am recunoscut!
Era Maestrul meu!
Trebuia să ajung la el.
El mă aştepta cu braţele întinse.
Singurul mod de a ajunge la el era să zbor peste prăpastie.
Oare pot să zbor?
Un om nu poate zbura.
Nu am vrut să mă întorc.
Aşa că am făcut saltul.
Am început să zbor!
Zburam cu adevărat.
Prăpastia imensă era sub mine.
Aveam încredere.
Ştiam că dacă îmi voi pierde încrederea mă voi prăbuşi în prăpastie.
Zburam către el.
El mă aştepta cu braţele întinse....
(Sfârşitul visului).

Puterea exemplului personal

Erau odată două cetăţi. Aceste cetăţi se aflau situate la mare distanţă una de cealaltă.
Erau foarte diferite. În prima cetate locuiau doar oameni înţelepţi, cinstiţi, modeşti, iubitori şi harnici.
În a doua cetate locuiau oameni depravaţi, lacomi, hoţi, mincinoşi şi bănuitori. Acestă cetate, conform Legilor Destinului urma să fie distrusă.
Conducerea primei cetăţi a luat decizia să salveze cetatea depravaţilor şi să trimită icognito câţiva dintre oamenii lor pentru a-i aduce pe depravaţi pe calea cea bună.
Înţelepţii care au fost trimişi în cetatea depravaţilor aveau obligaţia să-i înveţe pe băştinaşi să fie iubitori, cinstiţi şi să caute înţelepciunea. Misiunea lor urma să dureze trei ani.
Era o misiune foarte grea. Puţini au fost cei care au îndrăznit să meargă în această misiune.
Echipa de comando a înţelepciunii a pornit la drum.
Au fost trei ani grei. Misionarii noştri au făcut tot ce le-a stat în putinţă: au ajutat copiii oamenilor depravaţi, atunci când aceştia erau prin cârciumi, au dus mâncare familiilor înfometate, au deschis şcoli, etc.
După trei ani misionarii au fost obligaţi să se întoarcă în cetatea lor pentru că urma a fi luată o hotărâre conform Legii Destinului în legătură cu Cetatea Depravaţilor.
Misionarii au fost întrebaţi de Conducerea Cetăţii Iubirii dacă au reuşit să facă ceva în Cetatea Depravaţilor.
Misionarii noştri, întristaţi au dat următorul răspuns: "Cu părere de rău trebuie să vă aducem la cunoştinţă că nu am reuşit să schimbăm decât foarte puţine lucruri în Cetatea Depravaţilor şi suntem foarte întristaţi în legătură cu situaţia grea a celor de acolo. Însă avem o mulţumire mare: am reuşit să rezistăm - să nu devenim şi noi ca ei - a fost foarte greu. Suntem foarte trişti că nu am reuşit să schimbăm mare lucru."
Conducerea Cetăţii Iubirii a spus: "Nu vă întristaţi! Munca voastră a fost grea şi plină de pricole! Cât timp aţi fost acolo voi nu aţi văzut rezultatele ei, însă după ce aţi plecat depravaţii şi-au adus aminte de faptele voastre şi au început din ce în ce mai mulţi să le imite. Acum sunt suficient de mulţi oameni acolo care au venit pe calea cea bună, iar balanţa destinului a hotărât ca acea cetate să fie salvată."

Un cioban din Ardeal

Era odată un cioban în munţii Ardealului şi îi plăcea să stea cu oile sprijinit de bâtă. Cum stătea el într-o zi pe o păşune alpină, vede undeva în depărtare pe cer trei puncte care deveneau din ce în ce mai mari şi veneau tot mai aproape. Începeau să se audă nişte sunete ciudate ca nişte urlături şi miorlăituri.
Ciobanul nostru stătea nestingherit sprijinit de bâta lui. Punctele deveneneau din ce în ce mai mari şi mai negre s-au apropiat, cerul s-a întunecat şi nu se auzeau decât urlăturile şi miorlăiturile.
Ciobanul nostru stătea nestingherit sprijinit de bâtă. A început să bată şi vântul foarte puternic, i-a luat colopu de pe cap, urlăturile şi miorlăiturile erau asurzitoare.
Ciobanul nostru stătea liniştit, sprijinir de bâtă.După un cerul a început să se lumineze din nou, îar OZN-urile ciudate au început să se îndepărteze.
Ciobanul nostru stătea liniştit sprijinit de bâta lui.Cele trei obiecte sau ce erau ele s-au îndepărtat din ce în ce mai mult, s-au făcut din ce în ce mai mici până au dispărut.
Ciobanul nostru stătea liniştit sprijinit de bâta lui. Când s-a făcut linişte deplină a zis doar atât: "No, amu!"

Simplitate

Erau pe vremuri trei călugări undeva pe o insulă la marginea îndepărtatei Siberii. Ei duceau o viaţă foarte modestă. Trăiau cu ceea ce le oferea Sfânta Natură. Ei se rugau lui Dumnezeu din tot sufletul, însă nu ştiau decât o rugăciune simplă "Noi suntem trei, Voi sunteţi Trei, aveţi milă de noi!".
S-a auzit despre ei că făceau minuni şi că îi ascultau chiar şi forţele Naturii şi fiarele Pădurii. Preasfinţitul episcop din zona în care aparţineau ei a auzit de minunile pe care le făceau ei şi s-a hotărât să le facă o vizită.
Episcopul a ajuns la ei şi când a auzit rugăciunea lor le-a zis: "Cum puteţi să folosiţi o asemenea rugăciune! Aşa ceva nu se face! Vă voi învăţa rugăciunile pe care trebuie să le folosiţi aşa cum scrie în cărţile noastre!"
Cei trei călugări au ascultat cu umilinţă şi s-au străduit să înveţe rugăciunile şi liturghiile primite de la episcop.
Episcopul a plecat mulţumit de fapta sa.
Pe când se îndepărta episcopul de insula celor trei călugări a văzut în depărtare pe mare trei puncte care se apropiau de el. Se apropiau din ce în ce mai tare.
Când au ajuns aproape, episcopul şi-a dat seama că erau cei trei călugări care umblau pe apă şi l-au ajuns din urmă.
Călugării i-au zis cu umilinţă: "Preasfinţite, am fugit după tine pentru a te ruga să ne mai spui odată liturghia şi rugăciunile pentru că nu am fost în stare să le ţinem minte. Dumnezeu ne-a dat minte mai puţină şi pentru noi sunt prea complicate. Ne cerem iertare, dar nu vrem să vă supărăm preasfinţite!"
Când a văzut toate acestea, episcopul s-a cutremurat şi le-a zis: "Mergeţi şi rugaţi-vă aşa cum făceaţi înainte pentru că aşa este cel mai bine pentru voi. Dumnezeu este cu voi chiar dacă nu ştiţi rugăciunile şi liturghiile mele!"

Adaptare după o poveste a lui Lev Tolstoi

Cămaşa omului fericit

A fost odată un împărat. Avea de toate... însă nu era fericit. Era doar în căutarea fericirii. A căutat-o el mult timp şi nu a găsit-o. A dat sfoară în ţară că acela cre îl va ajuta să găsească fericirea va primi jumătate din împărăţie (ca în multe poveşti...).
I-a întrebat pe sfetnici, pe slujitori şi pe toţi cei care erau cunoscuţi ca fiind înţelepţii din împărăţie.
În cele din urmă, un bătrân înţelept i-a zis împăratului: "Mărite împărate, atunci vei fi cu adevărat fericit când vei îmbrăca cămaşa Omului Fericit care trăieşte undeva în împărăţia ta."
Împăratul i-a trimis pe slujitori să-l caute pe Omul Fericit. În căutarea acestui om slujitorii au ajuns la casa unui boier bogat. Acesta i-a primit cu drag şi i-a servit cu de toate. La sfârşit slujitorii împăratului l-au întrebat dacă este fericit. Boierul le-a răspuns că nu este fericit pentru că are multe griji: pământurile, iobagii, banii, dările către împărat şi toate celelalte.
Slujitorii împăratului au mers mai departe şi au ajuns la un cămătar. Şi acesta i-a primit bine, însă atunci cânda a fost întrebat dacă este fericit a zis că nu poate să fie fericit pentru că el trăieşte de pe urma cametei pe care o câştigă de la cei pe care îi face nefericiţi, aşa că nici el nu avea cum să fie fericit.
Slujitorii împăratului şi-au continuat drumul: au întâlnit negustori, măcelari, zapcii, şi totuşi nici unul dintre ei nu era fericit...
În cele din urmă, când nici nu mai sperau au ajuns la marginea unei păduri, unde au văzut un om care aduna vreascuri pentru foc. I-au dat bună ziua şi l-au întrebat ce face acolo.
Omul nostru le-a povestit că adună vreascuri pentru familia lui care locuia într-un bordei nu departe de locul unde se aflau.
Slujitorii împăratului l-au întrebat cum îşi câştigă traiul zilnic, iar omul nostru a zis că Dumnezeu i-a dat o grădină de legume şi o văcuţă care le asigura mâncarea zilnică lui şi familiei sale. Slujitorii s-au mirat şi l-au întrebat dacă este fericit în sărăcia lui.
El a zis că este foarte fericit pentru că îl are pe Dumnezeu în suflet, iar Dumnezeu îi dă tot ceea ce are nevoie.
De îndată slujitorii i-au ordonat: "Trebuie să ne dai cămaşa ta! Împăratul are nevoie de ea!"
Omul Fericit, mirat, le-a răspuns: "Eu v-aş da-o cu dragă inimă... dar eu nu am cămaşă!"

Frumuseţea din interior se manifestă în exterior

Cu puţin timp în urmă cineva mi-a povestit despre o emisiune TV în care era vorba despre operaţii estetice. Este o întâmplare repovestită, însă esenţa contează.
Doctorul care făcea aceste operaţii întotdeauna găsea defecte care puteau fi corectate. Nu se întâmplase niciodată să nu găsească ceva de corectat.

Într-o zi i-a fost adusă o femeie deosebit de frumoasă. Femeia câştigase un concurs internaţional de Miss. Avea o frumuseţe desăvârşită.
Doctorul a recunoscut că nu poate să-i găsească nici un defect care ar putea fi corectat!
A întrebat-o cum o cheamă. Ea nu a răspuns. A mai întrebat-o încă o dată.

Cei de lângă ea i-au zis că degeaba o întreabă pentru că ea nu-i va răspunde niciodată - este surdo-mută.

Cum îşi iubeşte un stăpân câinii - fragmente dintr-o poveste adevărată care s-a întâmplat cu trei zile în urmă

În poveste este vorba despre un om (un prieten foarte bun) care iubeşte câinii foarte mult.
Acest om are 5 câini - un câine maro, care avea un an şi jumătate şi patru căţeluşe. Al şaselea, un câine negru, care era băiat a fost primit în curte pentru un timp, până i se găseşte un stăpân. Câinii au carnete de sănătate şi sunt vaccinaţi periodic.

Cel de-al şaselea era foarte puternic şi şi-a pus în gând să devină stăpânul curţii.
Stăpânul îi iubeşte pe toţi şase, însă preferatul familiei era câinele maro.

Cu câteva zile în urmă câinele maro a ieşit din curtea din mijloc şi a venit la câinele negru. Câinele negru a dat semne de război. În lumea animalelor legile sunt clare: unul este conducătorul, iar ceilalţi supuşii - intr-o ierarhie foarte precisă.

În câteva secunde a început lupta pentru supremaţie!
Câinele negru şi-a arătat colţii, iar cel maro a răspuns în acelaşi fel. Stăpânul şi-a dat seama că urmează o bătălie cruntă, pe viaţă şi pe moarte, însă îi iubea pe amândoi nespus de mult şi nu ar fi vrut ca unul dintre ei să păţească ceva rău.

Câinii s-au prins de gât, cu toată forţa... stăpânul l-a ridicat în braţe pe cel maro în speranţa că va fi lăsat în pace de cel negru, dar câinele negru l-a prins de gât pe cel maro şi stătea atârnat de gâtul lui. Amândoi câinii aveau împreună vreo 35 -40 kg.

...

Se zbăteau... cel maro l-a umplut de vânătăi şi zgârieturi pe stăpân pentru că voia să continue lupta. Amândoi câinii aveau o forţă enormă. După un timp stăpânul l-a lăsat pe câinele maro, şi în câteva secunde l-a ridicat în aer pe cel negru. De data eceasta cel maro s-a prins de gâtul lui.

Stâpânul a încercat să-i descleşteze fălcile - puterea de strângere ara enormă.
De fiecare dată când câinii simţeau că au prins mâna sau degetul stăpânului renunţau la strânsoare, iar muşcâturile pe care le-au făcut stăpânului erau totuşi mici în comparaţie cu forţa pe care o aveau fălcile lor. Ei ştiau instantaneu că era mâna stăpânului şi nu este inamicul.

Aproape tot timpul bătăliei câinii erau suspendaţi în braţele stăpânului: nu aveau altă soluţie decât să-şi ţină gura încleştată - dacă ar fi deschis-o l-ar fi scăpat pe inamic, ceea ce nu le-ar fi convenit.

Stăpânul a prins momentul când câinii s-au despărţit şi l-a săltat pe cel maro la nivelul capului cu gândul de a-l duce în curtea lui pentru a-i separa. Cel negru însă, nervos fiind a sărit şi l-a prins de coadă pe cel maro, producându-i o durere cumplită. Aceasta s-a întâmplat chiar la poarta dintre cele două curţi. În această situaţie stăpânul a fost nevoit să-l lase pe câinele maro din braţe. Câinele negru fiind nedumerit pentru moment a fost împins în curtea alăturată iar poarta a fost închisă.

Stăpânul era epuizat!
Bătălia a fost cruntă: stăpânul s-a luptat pentru viaţa câinilor săi şi s-a ales cu câteva vânătăi, două muşcături minore, o oboseală cumplită şi un vaccin la cabinetul medicului de familie.

Câinii au avut răni minore, deoarece suspendaţi fiind, nu au avut posibilitatea să se sfâşie - aşa cum pac atunci când sunt pe pământ.
Medicul veterinar a sosit a doua zi pentru a verifica dacă nu s-a întâmplat ceva mai grav; a spus doar că în urma bătâliei câinele maro va resimţi dureri a treia zi.

Acest lucru nu s-a întâmplat însă cu câinele - s-a întâmplat cu stâpânul - îl durea tot corpul a treia zi. Cu toată durerea, stăpânul a recunoscut că această bătălie l-a făcut mai puternic din punct de vedere psihic.

Câinele negru a fost dat unui gospodar care îl iubeşte foarte mult şi care l-a mai cerut cu câteva luni în urmă. Aici va fi bine îngrijit şi hrănit.

Dacă un om s-a luptat atât de mult pentru a evita rănirea gravă sau chiar moartea unuia dintre câini - oare ce fac Puterile Cereşti ale lui Dumnezeu atunci când oamenii poartă războaie sau sunt pe punctul de a începe un război? Oare câte războaie au fost evitate astfel? Oare de câte ori a fost îndepărtat degetul unui inconştient de pe butonul care putea să declanşeze un război nuclear? Oare câte experimente catastrofale provocate de oameni au fost oprite cea printr-o minune de o putere nevăzută?

Iubirea Tatălui

Un înţelept a ajuns la poarta unui bătrân creştin. Înţeleptul i-a cerut apă pentru că era însetat. Din vorbă în vorbă înţeleptul a aflat de la bătrân că era foarte necăjit, se considera un mare păcătos şi era convins că după ce va muri va ajunge să fie ars în iadul cu pucioasă şi sulf.
Înţeleptul a încercat să-i explice că în lumea imaterială de dincolo nu există asemenea substanţe. Sulful şi pucioasa există doar în lumea fizică, iar Dumnezeu nu doreşte să-şi chinuiască copiii.
Bătrânul o ţinea tot pe-a lui, una şi bună - el este păcătos şi va ajunge acolo.
Bătrânul nostru i-a povestit înţelepului şi despre băiatul său cel rău, care, bărbat în toată firea , se ţine numai de prostii, iar el- bătrânul tată, se consideră vinovat de halul în are se comportă fiul său.
Înţeleptului i-a venit o idee: i-a zis bătrânului că el poate să facă în aşa fel încât fiul cel rău să devină om la locul lui şi să nu se mai comporte ca până acum. Bătrânul a fost foarte încântat.
Înţeleptul i-a zis să aprindă focul în cuptor şi să-l încingă cât se poate de tare, apoi i-a propus bătrânului ca atunci când vine fiul cel rău să-l ajute să-l arunce împreună în foc.
Bătrânul a fost şocat. Nu putea să creadă ceea ce i-a propus înţeleptul: cum? fiul lui cel iubit şi drag să fie ars în foc? Bătrânul a fost foarte furios când a auzit propunerea.

Înţeleptul i-a zis atunci: "Dacă tu, un simplu om, îţi iubeşti fiul cel rău aşa de mult şi nu l-ai arunca în foc, cum cezi că Dumnezeu, Tatăl Nostru ar putea să facă acest lucru? Înseamnă că îl crezi pe Dumnezeu mai rău decât eşti tu."
Bătrânului i s-a luminat faţa dintr-o dată şi i-a mulţumit înţeleptului pentru că i-a deschis mintea.

Înţeleptul era Paramahansa Yogananda.

Iubirea din morcov

O poveste orientală adaptată la noi.

Era odată o femeie bârfitoare. Ea numai asta făcea în fiecare zi: vedea numai părţile rele din orice. Ea a avut o viaţă lungă, dar a sosit timpul când Sfânta Moarte i-a bătut la uşă. Moartea este Sfântă - aşa este lăsată de Dumnezeu pentru toate fiinţele de pe Pământ - ea este bună cu cei bni şi rea cu cei răi.
Femeia noastră s-a speriat, dar nu avea ce face.
Sufletele uşoare se înalţă spre Lumină, iar cele grele de păcate se rostogolesc tot mai adânc.
Femeia a început să se rostogolească tot mai adânc până a ajuns jos de tot. Şi plângea: "Sfântă Moarte, ce pot să fac pentru a pleca de aici?"
"Nu poţi să faci nimic pentru că toată viaţa ai făcut doar fapte rele!"
"Sfântă Moarte, dar totuşi am făcut şi o faptă bună!"
"Ia să mă uit în Condica Sufletului Tău să văd ce faptă bună ai făcut... Ai dreptate... Într-o zi a apărut un Cerşetor care ţi-a cerut de mâncare. Tu vindeai morcovi şi ai ales unul cu vierme în el, i l-ai dat şi i-ai spus să nu mănânce partea cu vierme. Morcovul acela te va salva!"
Dintr-o dată s-a făcut Lumină şi a apărut un morcov zburătur. Sfânta Moarte a zis: "Ţine-te bine de morcov şi te vei înălţa."
Femeia s-a ţinut bine şi fapta ei bună a început să o înalţe.
Dar cei mulţi care erau cu ea acolo jos au vrut şi ei să scape de chinuri şi s-au prins de picioarele ei. S-au prins unul de celălalt şi au început cu toţii să se înalţe, formând un lanţ de sute de oameni.
Ei se tot înălţau...
Femeia şi-a întors capul şi a văzut sutele de păcătoşi care erau salvaţi odată cu ea.
A zis în mintea ei "Cum, EU să salvez atâtea sute de păcătoşi care merită să rămână acolo jos. Nesimţiţii... cum îndrăznesc să se ţină de mine?"
Poate că unii dintre ei nu au avut atâtea păcate precum a avut ea.
Egoismul său nemărginit nu i-a dat pace şi şi-a zis: "Nu pot să-i desprind de mine. Ce să fac? Ei nu merită să fie salvaţi. Sunt foarte răi. Mai bine las morcovul."
Şi l-a lăsat...
S-au prăvălit cu toţii înapoi.

În Iubirea Sa Nemărginită, Dumnezeu i-a dat femeii şansa să facă o faptă deosebită, aşa cum nu a avut posibilitatea în întreaga sa viaţă: putea să salveze sute de suflete din Valea Durerii. Însă ea a hotărât să se pedepsească singură.

Iubirea lui Dumnezeu

Omul singur (ca ego) nu poate să atingă desăvârşirea în iubire.
Doar Eul Adevărat, care este scânteia lui Dumnezeu din om, poate face acest lucru prin om.
Doar atunci omul poate spune că a atins desăvârşirea în iubire.
De fapt nu el (ca ego) a atins-o, ci desăvârşirea Iubirii lui Dumnezeu l-a atins pe el, egoul devenind astfel o unealtă în mâna lui Dumnezeu.

În acest sens Părintele Arsenie Boca a zis "Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu".

Cuvinte de iubire

O, vreau să joc,

cum niciodată n-am jucat!

.

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu

în mine

un rob în temniţă încătuşat.

Pământule dă-mi aripi:

săgeată vreau să fiu, să spintec

nemărginirea,

să nu mai văd în preajmă decât cer,

deasupra cer,

şi cer sub mine -

şi-aprins în valuri de lumină

să joc

străfulgerat de-avânturi nemaipomenite

ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,

să nu cârtească:

"Sunt rob în temniţă!"

Lucian Blaga

Gloria ta

"Gloria la care este chemat orice om constă a se apropia tot mai mult de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, devenind astfel din ce în ce mai uman."

Părintele Dumitru Stăniloaie

Cum să ne rugăm?

.
Noi citim cărţi, în plus, ne rugăm ceasuri întregi fără umilinţă, fără zdrobire, fără lacrimi şi rugăciunea noastră este seacă, o rugăciune cu secetă, cu uscăciune, cu răceală, cu părăsirea darurilor. Şi de ce? Pentru că ne rugăm doar cu gura; nici cu inima şi nici cu mintea nu ne rugăm.
Cine vrea să iubească pe Dumnezeu, trebuie să înveţe ca pururea să verse lacrimi pentru păcatele lui...
şi pentru ale semenilor lui.

Din cartea "Ne vorbeşte părintele Cleopa".

Pe cine iubeşti?

"Pe cine iubeşte cineva pe acela se grăbeşte să-l slujească. Dacă iubeşte deci cineva pe Dumnezeu, acela se şi grăbeşte să facă cele plăcute lui. Iar dacă îşi iubeşte trupul, se grăbeşte să împlinească cele ce-l desfătează pe acesta."

Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Capitolul "Suta a treia a capetelor despre dragoste", paragraful10.

Rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi

Doamne, fă din mine unealta Păcii Tale
Acolo unde este ura să aduc iubire,
Acolo unde este ofensa să aduc iertare,
Acolo unde este dezbinare să aduc unire,
Acolo unde este greşeala s-aduc adevar,
Acolo unde este neîncredere să aduc credinţa,
Acolo unde este disperare să aduc speranţa,
Acolo unde este întuneric să aduc lumina Ta,
Acolo unde este tristeţe să aduc bucurie.

O, Stăpane, nu te-am cautat atât
Spre a fi consolat... cât pentru a consola,
Spre a fi înţeles... cât pentru a înţelege,
Spre a fi iubit... cât pentru a iubi.

Deoarece:
Dand... primeşti,
Pierzând... găşesti,
Iertând... eşti iertat,
Murind... reînvii la viaţa eternă!