Puterea exemplului personal

Erau odată două cetăţi. Aceste cetăţi se aflau situate la mare distanţă una de cealaltă.
Erau foarte diferite. În prima cetate locuiau doar oameni înţelepţi, cinstiţi, modeşti, iubitori şi harnici.
În a doua cetate locuiau oameni depravaţi, lacomi, hoţi, mincinoşi şi bănuitori. Acestă cetate, conform Legilor Destinului urma să fie distrusă.
Conducerea primei cetăţi a luat decizia să salveze cetatea depravaţilor şi să trimită icognito câţiva dintre oamenii lor pentru a-i aduce pe depravaţi pe calea cea bună.
Înţelepţii care au fost trimişi în cetatea depravaţilor aveau obligaţia să-i înveţe pe băştinaşi să fie iubitori, cinstiţi şi să caute înţelepciunea. Misiunea lor urma să dureze trei ani.
Era o misiune foarte grea. Puţini au fost cei care au îndrăznit să meargă în această misiune.
Echipa de comando a înţelepciunii a pornit la drum.
Au fost trei ani grei. Misionarii noştri au făcut tot ce le-a stat în putinţă: au ajutat copiii oamenilor depravaţi, atunci când aceştia erau prin cârciumi, au dus mâncare familiilor înfometate, au deschis şcoli, etc.
După trei ani misionarii au fost obligaţi să se întoarcă în cetatea lor pentru că urma a fi luată o hotărâre conform Legii Destinului în legătură cu Cetatea Depravaţilor.
Misionarii au fost întrebaţi de Conducerea Cetăţii Iubirii dacă au reuşit să facă ceva în Cetatea Depravaţilor.
Misionarii noştri, întristaţi au dat următorul răspuns: "Cu părere de rău trebuie să vă aducem la cunoştinţă că nu am reuşit să schimbăm decât foarte puţine lucruri în Cetatea Depravaţilor şi suntem foarte întristaţi în legătură cu situaţia grea a celor de acolo. Însă avem o mulţumire mare: am reuşit să rezistăm - să nu devenim şi noi ca ei - a fost foarte greu. Suntem foarte trişti că nu am reuşit să schimbăm mare lucru."
Conducerea Cetăţii Iubirii a spus: "Nu vă întristaţi! Munca voastră a fost grea şi plină de pricole! Cât timp aţi fost acolo voi nu aţi văzut rezultatele ei, însă după ce aţi plecat depravaţii şi-au adus aminte de faptele voastre şi au început din ce în ce mai mulţi să le imite. Acum sunt suficient de mulţi oameni acolo care au venit pe calea cea bună, iar balanţa destinului a hotărât ca acea cetate să fie salvată."

Un cioban din Ardeal

Era odată un cioban în munţii Ardealului şi îi plăcea să stea cu oile sprijinit de bâtă. Cum stătea el într-o zi pe o păşune alpină, vede undeva în depărtare pe cer trei puncte care deveneau din ce în ce mai mari şi veneau tot mai aproape. Începeau să se audă nişte sunete ciudate ca nişte urlături şi miorlăituri.
Ciobanul nostru stătea nestingherit sprijinit de bâta lui. Punctele deveneneau din ce în ce mai mari şi mai negre s-au apropiat, cerul s-a întunecat şi nu se auzeau decât urlăturile şi miorlăiturile.
Ciobanul nostru stătea nestingherit sprijinit de bâtă. A început să bată şi vântul foarte puternic, i-a luat colopu de pe cap, urlăturile şi miorlăiturile erau asurzitoare.
Ciobanul nostru stătea liniştit, sprijinir de bâtă.După un cerul a început să se lumineze din nou, îar OZN-urile ciudate au început să se îndepărteze.
Ciobanul nostru stătea liniştit sprijinit de bâta lui.Cele trei obiecte sau ce erau ele s-au îndepărtat din ce în ce mai mult, s-au făcut din ce în ce mai mici până au dispărut.
Ciobanul nostru stătea liniştit sprijinit de bâta lui. Când s-a făcut linişte deplină a zis doar atât: "No, amu!"

Simplitate

Erau pe vremuri trei călugări undeva pe o insulă la marginea îndepărtatei Siberii. Ei duceau o viaţă foarte modestă. Trăiau cu ceea ce le oferea Sfânta Natură. Ei se rugau lui Dumnezeu din tot sufletul, însă nu ştiau decât o rugăciune simplă "Noi suntem trei, Voi sunteţi Trei, aveţi milă de noi!".
S-a auzit despre ei că făceau minuni şi că îi ascultau chiar şi forţele Naturii şi fiarele Pădurii. Preasfinţitul episcop din zona în care aparţineau ei a auzit de minunile pe care le făceau ei şi s-a hotărât să le facă o vizită.
Episcopul a ajuns la ei şi când a auzit rugăciunea lor le-a zis: "Cum puteţi să folosiţi o asemenea rugăciune! Aşa ceva nu se face! Vă voi învăţa rugăciunile pe care trebuie să le folosiţi aşa cum scrie în cărţile noastre!"
Cei trei călugări au ascultat cu umilinţă şi s-au străduit să înveţe rugăciunile şi liturghiile primite de la episcop.
Episcopul a plecat mulţumit de fapta sa.
Pe când se îndepărta episcopul de insula celor trei călugări a văzut în depărtare pe mare trei puncte care se apropiau de el. Se apropiau din ce în ce mai tare.
Când au ajuns aproape, episcopul şi-a dat seama că erau cei trei călugări care umblau pe apă şi l-au ajuns din urmă.
Călugării i-au zis cu umilinţă: "Preasfinţite, am fugit după tine pentru a te ruga să ne mai spui odată liturghia şi rugăciunile pentru că nu am fost în stare să le ţinem minte. Dumnezeu ne-a dat minte mai puţină şi pentru noi sunt prea complicate. Ne cerem iertare, dar nu vrem să vă supărăm preasfinţite!"
Când a văzut toate acestea, episcopul s-a cutremurat şi le-a zis: "Mergeţi şi rugaţi-vă aşa cum făceaţi înainte pentru că aşa este cel mai bine pentru voi. Dumnezeu este cu voi chiar dacă nu ştiţi rugăciunile şi liturghiile mele!"

Adaptare după o poveste a lui Lev Tolstoi

Cămaşa omului fericit

A fost odată un împărat. Avea de toate... însă nu era fericit. Era doar în căutarea fericirii. A căutat-o el mult timp şi nu a găsit-o. A dat sfoară în ţară că acela cre îl va ajuta să găsească fericirea va primi jumătate din împărăţie (ca în multe poveşti...).
I-a întrebat pe sfetnici, pe slujitori şi pe toţi cei care erau cunoscuţi ca fiind înţelepţii din împărăţie.
În cele din urmă, un bătrân înţelept i-a zis împăratului: "Mărite împărate, atunci vei fi cu adevărat fericit când vei îmbrăca cămaşa Omului Fericit care trăieşte undeva în împărăţia ta."
Împăratul i-a trimis pe slujitori să-l caute pe Omul Fericit. În căutarea acestui om slujitorii au ajuns la casa unui boier bogat. Acesta i-a primit cu drag şi i-a servit cu de toate. La sfârşit slujitorii împăratului l-au întrebat dacă este fericit. Boierul le-a răspuns că nu este fericit pentru că are multe griji: pământurile, iobagii, banii, dările către împărat şi toate celelalte.
Slujitorii împăratului au mers mai departe şi au ajuns la un cămătar. Şi acesta i-a primit bine, însă atunci cânda a fost întrebat dacă este fericit a zis că nu poate să fie fericit pentru că el trăieşte de pe urma cametei pe care o câştigă de la cei pe care îi face nefericiţi, aşa că nici el nu avea cum să fie fericit.
Slujitorii împăratului şi-au continuat drumul: au întâlnit negustori, măcelari, zapcii, şi totuşi nici unul dintre ei nu era fericit...
În cele din urmă, când nici nu mai sperau au ajuns la marginea unei păduri, unde au văzut un om care aduna vreascuri pentru foc. I-au dat bună ziua şi l-au întrebat ce face acolo.
Omul nostru le-a povestit că adună vreascuri pentru familia lui care locuia într-un bordei nu departe de locul unde se aflau.
Slujitorii împăratului l-au întrebat cum îşi câştigă traiul zilnic, iar omul nostru a zis că Dumnezeu i-a dat o grădină de legume şi o văcuţă care le asigura mâncarea zilnică lui şi familiei sale. Slujitorii s-au mirat şi l-au întrebat dacă este fericit în sărăcia lui.
El a zis că este foarte fericit pentru că îl are pe Dumnezeu în suflet, iar Dumnezeu îi dă tot ceea ce are nevoie.
De îndată slujitorii i-au ordonat: "Trebuie să ne dai cămaşa ta! Împăratul are nevoie de ea!"
Omul Fericit, mirat, le-a răspuns: "Eu v-aş da-o cu dragă inimă... dar eu nu am cămaşă!"

Frumuseţea din interior se manifestă în exterior

Cu puţin timp în urmă cineva mi-a povestit despre o emisiune TV în care era vorba despre operaţii estetice. Este o întâmplare repovestită, însă esenţa contează.
Doctorul care făcea aceste operaţii întotdeauna găsea defecte care puteau fi corectate. Nu se întâmplase niciodată să nu găsească ceva de corectat.

Într-o zi i-a fost adusă o femeie deosebit de frumoasă. Femeia câştigase un concurs internaţional de Miss. Avea o frumuseţe desăvârşită.
Doctorul a recunoscut că nu poate să-i găsească nici un defect care ar putea fi corectat!
A întrebat-o cum o cheamă. Ea nu a răspuns. A mai întrebat-o încă o dată.

Cei de lângă ea i-au zis că degeaba o întreabă pentru că ea nu-i va răspunde niciodată - este surdo-mută.

Cum îşi iubeşte un stăpân câinii - fragmente dintr-o poveste adevărată care s-a întâmplat cu trei zile în urmă

În poveste este vorba despre un om (un prieten foarte bun) care iubeşte câinii foarte mult.
Acest om are 5 câini - un câine maro, care avea un an şi jumătate şi patru căţeluşe. Al şaselea, un câine negru, care era băiat a fost primit în curte pentru un timp, până i se găseşte un stăpân. Câinii au carnete de sănătate şi sunt vaccinaţi periodic.

Cel de-al şaselea era foarte puternic şi şi-a pus în gând să devină stăpânul curţii.
Stăpânul îi iubeşte pe toţi şase, însă preferatul familiei era câinele maro.

Cu câteva zile în urmă câinele maro a ieşit din curtea din mijloc şi a venit la câinele negru. Câinele negru a dat semne de război. În lumea animalelor legile sunt clare: unul este conducătorul, iar ceilalţi supuşii - intr-o ierarhie foarte precisă.

În câteva secunde a început lupta pentru supremaţie!
Câinele negru şi-a arătat colţii, iar cel maro a răspuns în acelaşi fel. Stăpânul şi-a dat seama că urmează o bătălie cruntă, pe viaţă şi pe moarte, însă îi iubea pe amândoi nespus de mult şi nu ar fi vrut ca unul dintre ei să păţească ceva rău.

Câinii s-au prins de gât, cu toată forţa... stăpânul l-a ridicat în braţe pe cel maro în speranţa că va fi lăsat în pace de cel negru, dar câinele negru l-a prins de gât pe cel maro şi stătea atârnat de gâtul lui. Amândoi câinii aveau împreună vreo 35 -40 kg.

...

Se zbăteau... cel maro l-a umplut de vânătăi şi zgârieturi pe stăpân pentru că voia să continue lupta. Amândoi câinii aveau o forţă enormă. După un timp stăpânul l-a lăsat pe câinele maro, şi în câteva secunde l-a ridicat în aer pe cel negru. De data eceasta cel maro s-a prins de gâtul lui.

Stâpânul a încercat să-i descleşteze fălcile - puterea de strângere ara enormă.
De fiecare dată când câinii simţeau că au prins mâna sau degetul stăpânului renunţau la strânsoare, iar muşcâturile pe care le-au făcut stăpânului erau totuşi mici în comparaţie cu forţa pe care o aveau fălcile lor. Ei ştiau instantaneu că era mâna stăpânului şi nu este inamicul.

Aproape tot timpul bătăliei câinii erau suspendaţi în braţele stăpânului: nu aveau altă soluţie decât să-şi ţină gura încleştată - dacă ar fi deschis-o l-ar fi scăpat pe inamic, ceea ce nu le-ar fi convenit.

Stăpânul a prins momentul când câinii s-au despărţit şi l-a săltat pe cel maro la nivelul capului cu gândul de a-l duce în curtea lui pentru a-i separa. Cel negru însă, nervos fiind a sărit şi l-a prins de coadă pe cel maro, producându-i o durere cumplită. Aceasta s-a întâmplat chiar la poarta dintre cele două curţi. În această situaţie stăpânul a fost nevoit să-l lase pe câinele maro din braţe. Câinele negru fiind nedumerit pentru moment a fost împins în curtea alăturată iar poarta a fost închisă.

Stăpânul era epuizat!
Bătălia a fost cruntă: stăpânul s-a luptat pentru viaţa câinilor săi şi s-a ales cu câteva vânătăi, două muşcături minore, o oboseală cumplită şi un vaccin la cabinetul medicului de familie.

Câinii au avut răni minore, deoarece suspendaţi fiind, nu au avut posibilitatea să se sfâşie - aşa cum pac atunci când sunt pe pământ.
Medicul veterinar a sosit a doua zi pentru a verifica dacă nu s-a întâmplat ceva mai grav; a spus doar că în urma bătâliei câinele maro va resimţi dureri a treia zi.

Acest lucru nu s-a întâmplat însă cu câinele - s-a întâmplat cu stâpânul - îl durea tot corpul a treia zi. Cu toată durerea, stăpânul a recunoscut că această bătălie l-a făcut mai puternic din punct de vedere psihic.

Câinele negru a fost dat unui gospodar care îl iubeşte foarte mult şi care l-a mai cerut cu câteva luni în urmă. Aici va fi bine îngrijit şi hrănit.

Dacă un om s-a luptat atât de mult pentru a evita rănirea gravă sau chiar moartea unuia dintre câini - oare ce fac Puterile Cereşti ale lui Dumnezeu atunci când oamenii poartă războaie sau sunt pe punctul de a începe un război? Oare câte războaie au fost evitate astfel? Oare de câte ori a fost îndepărtat degetul unui inconştient de pe butonul care putea să declanşeze un război nuclear? Oare câte experimente catastrofale provocate de oameni au fost oprite cea printr-o minune de o putere nevăzută?

Iubirea Tatălui

Un înţelept a ajuns la poarta unui bătrân creştin. Înţeleptul i-a cerut apă pentru că era însetat. Din vorbă în vorbă înţeleptul a aflat de la bătrân că era foarte necăjit, se considera un mare păcătos şi era convins că după ce va muri va ajunge să fie ars în iadul cu pucioasă şi sulf.
Înţeleptul a încercat să-i explice că în lumea imaterială de dincolo nu există asemenea substanţe. Sulful şi pucioasa există doar în lumea fizică, iar Dumnezeu nu doreşte să-şi chinuiască copiii.
Bătrânul o ţinea tot pe-a lui, una şi bună - el este păcătos şi va ajunge acolo.
Bătrânul nostru i-a povestit înţelepului şi despre băiatul său cel rău, care, bărbat în toată firea , se ţine numai de prostii, iar el- bătrânul tată, se consideră vinovat de halul în are se comportă fiul său.
Înţeleptului i-a venit o idee: i-a zis bătrânului că el poate să facă în aşa fel încât fiul cel rău să devină om la locul lui şi să nu se mai comporte ca până acum. Bătrânul a fost foarte încântat.
Înţeleptul i-a zis să aprindă focul în cuptor şi să-l încingă cât se poate de tare, apoi i-a propus bătrânului ca atunci când vine fiul cel rău să-l ajute să-l arunce împreună în foc.
Bătrânul a fost şocat. Nu putea să creadă ceea ce i-a propus înţeleptul: cum? fiul lui cel iubit şi drag să fie ars în foc? Bătrânul a fost foarte furios când a auzit propunerea.

Înţeleptul i-a zis atunci: "Dacă tu, un simplu om, îţi iubeşti fiul cel rău aşa de mult şi nu l-ai arunca în foc, cum cezi că Dumnezeu, Tatăl Nostru ar putea să facă acest lucru? Înseamnă că îl crezi pe Dumnezeu mai rău decât eşti tu."
Bătrânului i s-a luminat faţa dintr-o dată şi i-a mulţumit înţeleptului pentru că i-a deschis mintea.

Înţeleptul era Paramahansa Yogananda.

Iubirea din morcov

O poveste orientală adaptată la noi.

Era odată o femeie bârfitoare. Ea numai asta făcea în fiecare zi: vedea numai părţile rele din orice. Ea a avut o viaţă lungă, dar a sosit timpul când Sfânta Moarte i-a bătut la uşă. Moartea este Sfântă - aşa este lăsată de Dumnezeu pentru toate fiinţele de pe Pământ - ea este bună cu cei bni şi rea cu cei răi.
Femeia noastră s-a speriat, dar nu avea ce face.
Sufletele uşoare se înalţă spre Lumină, iar cele grele de păcate se rostogolesc tot mai adânc.
Femeia a început să se rostogolească tot mai adânc până a ajuns jos de tot. Şi plângea: "Sfântă Moarte, ce pot să fac pentru a pleca de aici?"
"Nu poţi să faci nimic pentru că toată viaţa ai făcut doar fapte rele!"
"Sfântă Moarte, dar totuşi am făcut şi o faptă bună!"
"Ia să mă uit în Condica Sufletului Tău să văd ce faptă bună ai făcut... Ai dreptate... Într-o zi a apărut un Cerşetor care ţi-a cerut de mâncare. Tu vindeai morcovi şi ai ales unul cu vierme în el, i l-ai dat şi i-ai spus să nu mănânce partea cu vierme. Morcovul acela te va salva!"
Dintr-o dată s-a făcut Lumină şi a apărut un morcov zburătur. Sfânta Moarte a zis: "Ţine-te bine de morcov şi te vei înălţa."
Femeia s-a ţinut bine şi fapta ei bună a început să o înalţe.
Dar cei mulţi care erau cu ea acolo jos au vrut şi ei să scape de chinuri şi s-au prins de picioarele ei. S-au prins unul de celălalt şi au început cu toţii să se înalţe, formând un lanţ de sute de oameni.
Ei se tot înălţau...
Femeia şi-a întors capul şi a văzut sutele de păcătoşi care erau salvaţi odată cu ea.
A zis în mintea ei "Cum, EU să salvez atâtea sute de păcătoşi care merită să rămână acolo jos. Nesimţiţii... cum îndrăznesc să se ţină de mine?"
Poate că unii dintre ei nu au avut atâtea păcate precum a avut ea.
Egoismul său nemărginit nu i-a dat pace şi şi-a zis: "Nu pot să-i desprind de mine. Ce să fac? Ei nu merită să fie salvaţi. Sunt foarte răi. Mai bine las morcovul."
Şi l-a lăsat...
S-au prăvălit cu toţii înapoi.

În Iubirea Sa Nemărginită, Dumnezeu i-a dat femeii şansa să facă o faptă deosebită, aşa cum nu a avut posibilitatea în întreaga sa viaţă: putea să salveze sute de suflete din Valea Durerii. Însă ea a hotărât să se pedepsească singură.